De ce ne numim „Henri Coandă”?

Extras din „Monografia Liceului Tehnologic  «Henri Coandă» Buzău”

Pornind de la întrebarea „De ce ne numim Liceul Tehnologic «Henri Coandă»?”, vă propunem o scurtă incursiune în viața și activitatea unuia dintre cei mai importanți oameni de știință români.
Henri Coandă a fost un inginer și inventator român de renume mondial, care s-a remarcat peste hotarele țării prin numeroase invenții și descoperiri științifice. Mai puțin cunoscut este faptul că, printre realizările sale, se numără și proiectarea unui tren rapid revoluționar, destinat să circule printr-o rețea de conducte și să transporte atât mărfuri, cât și pasageri.
Vagoanele acestui tren urmau să se deplaseze în interiorul conductelor pe baza diferenței de presiune atmosferică, creată artificial cu ajutorul unui ventilator și al unui compresor. Henri Coandă a conceput un tren de călători care trebuia să circule în România, pe ruta București–Ploiești. Distanța de aproximativ 60 de kilometri dintre cele două orașe urma să fie parcursă într-un timp record, de doar 6–8 minute. De asemenea, savantul dorea aplicarea invenției sale și în transportul de mărfuri, între Portul Constanța și combinatul siderurgic de la Galați.
Înainte de anul 1989, sistemul de transport conceput de Coandă a fost aplicat experimental, pe distanțe scurte, în cadrul a două unități miniere din Baia Mare și Caraorman. Conductele transportau containere cu materii prime de la cariere către uzine. Deși aceste experimente au avut rezultate promițătoare, cercetările au fost abandonate după 1989 din lipsă de fonduri, iar baza experimentală a ajuns, în prezent, într-o stare avansată de degradare.
Proiectul trenului de mare viteză a fost conceput în anii ’70, în contextul în care autoritățile vremii căutau o alternativă mai accesibilă la sistemul de metrou. Revenit în țară în anul 1969, Henri Coandă a înființat Institutul de Creație Științifică și Tehnică (INCREST), unde a dezvoltat acest concept inovator. Trenul proiectat urma să circule prin conducte și să atingă viteze de până la 500 km/h, bazându-se exclusiv pe diferența de presiune atmosferică.
În anul 1972, Henri Coandă s-a stins din viață, însă invenția sa a fost perfecționată și testată ulterior de discipolii săi. Printre aceștia s-a numărat și inginerul Dan Ionescu, care declara: „Era o premieră mondială, bazată pe un brevet de invenție al lui Coandă, cu soluții care, pentru vremea respectivă, puteau fi aplicate.”
În prezent, ideile lui Henri Coandă continuă să inspire cercetători din întreaga lume. În anul 2012, Statele Unite ale Americii au anunțat intenția de a construi un tren de mare viteză care să funcționeze după principiul conceput de savantul român. Proiectul vizează un sistem tubular în care trenurile să atingă viteze de până la 650 km/h, realizând legătura între orașele New York și Los Angeles. Distanța de aproximativ 4.000 de kilometri ar putea fi parcursă în circa 45 de minute.
În ceea ce privește modernizarea transportului feroviar din România, în noiembrie 2013, în cadrul unui forum economic româno-chinez, premierul Chinei, Li Keqiang, a anunțat intenția acordării unui împrumut de 10 miliarde de dolari pentru investiții, inclusiv pentru achiziția unor trenuri de mare viteză fabricate în China. Deși chinezii au construit una dintre cele mai lungi magistrale feroviare din lume, de peste 2.300 de kilometri, între Beijing și Guangzhou, rămân semne de întrebare privind siguranța trenurilor la viteze foarte mari.

Români care au schimbat lumea: Henri Coandă (@TVR1)

Al patrulea episod din seria documentară „Români care au schimbat lumea”, difuzat la TVR , în care Marian Voicu ne-a spus povestea lui Henri Coandă, românul care a uimit lumea cu invențiile sale.

ȘCOALA DOMNEASCĂ (o prefaţă altfel)

Extras din „Monografia Liceului Tehnologic «Henri Coandă» – Buzău, O prefață altfel”

Mă întorc cu nostalgie în timpul ce pâlpâie sub cămașă. Mă îmbrac cu dor și aduceri-aminte. Doamne! Câte veșnicii au trecut, toate cât o secundă enormă… Era anul 1976. Îmi plângeam de milă într-un colț al camerei – o cameră mică, sărăcăcioasă, dar în care visului îi crescuseră aripi, devenind neîncăpătoare. În celălalt colț, mama plângea neputința. Deodată tresar. Mama mă privește, apoi își îndreaptă privirea spre ușă. În ușa roasă de vremuri, bunicul ne privea zâmbind. 
— Gata. Am făcut rost de bani. Poți pleca să-ți dai examenul la liceu. Alte lacrimi, cu alt gust, ne dansau pe obraji. Bunicul – aveam să aflu mult mai târziu – aflând de dorința mea de a-mi continua studiile și de faptul că nu aveam bani nici măcar să ajung la oraș, muncise câteva zile în pădure, tăind haraci, pe care îi dusese apoi în târg și îi vânduse. Cu o sută de lei în buzunar și cu o încredere uriașă, m-am urcat în autobuzul care mă ducea la oraș. Singur. Singur într-un oraș despre care auzeam zilnic, dar pe care nu-l văzusem niciodată: Râmnicu Sărat. Încep imediat să caut „școala domnească”. Așa citisem eu în „Budulea Taichii” de Ion Slavici și asta îmi doream. Influențat de cărțile citite, dar negăsind școala visată, dezamăgit, m-am urcat în primul tren care mergea, întâmplător, spre Buzău. Vedeam pentru prima dată un tren. La Buzău, soarele strălucea altfel. Case peste case îmi furau din lumină. Cu uimirea mică în suflet, cât un purice, pornesc din nou în căutarea școlii domnești. O școală, două, trei… Niciuna nu semăna cu cea din imaginația mea. Obosit și derutat, ajung în fața Liceului Industrial nr. 6 CFR. Revelație. Da, îmi spun, iată școala domnească. O bucurie imensă mi-a inundat ființa. M-am îndreptat cu sfială spre secretariat. Un domn masiv, impunător, m-a întâmpinat cu o blândețe aparte. 
— Ia spune, ai venit să te înscrii la liceu?
— Da…, am răspuns, gâtuit de emoție, cu privirea în pământ.
— Ai actele necesare? Le aveam. I le-am întins fără să scot un cuvânt. Aș fi vrut să-l întreb dacă aceea era școala domnească. Eu așa simțeam, dar aveam nevoie de o confirmare. 
— Peste două zile este examenul. Ai unde să stai?
— Nu…, am răspuns îngrozit. Nici bani suficienți nu mai aveam. La asta nu mă gândisem.
— Dacă vrei, poți sta la cămin.
— Sigur, sigur!, m-am repezit eu, simțind salvarea. 
— Cât trebuie să plătesc?, am întrebat cu jumătate de gură.
Domnul Zeleș, căci despre dumnealui este vorba, mi-a zâmbit complice:
— Lasă, lasă… să iei mai întâi examenul. Plătești la toamnă. Evident, nu am plătit niciodată. Nimeni nu mi-a cerut nimic. Atunci am prins curaj și am întrebat:
— Asta-i școala domnească? S-a uitat la mine uimit, apoi a izbucnit într-un râs sănătos, molipsitor:
— Daaa, desigur! Și m-a încredințat domnului pedagog Bafgeagevici Georgică:
— Aveți grijă de copilul ăsta. Fac cunoștință cu internatul. Mă acomodez imediat. Eram în al nouălea cer. Iscoditor, îmi plimb umbra prin toate încăperile. Cele trei etaje nu mai aveau secrete. Nici școala. M-am așezat în fiecare bancă. Eram mândru. Sala de sport, imensă. Terenul de sport – la fel. Aleile îmi aminteau de pădurile copilăriei mele. În sfârșit, găsisem școala domnească. Cei patru ani petrecuți la internat au fost un adevărat festin. Am fost, pe rând, șef de palier și președinte al internatului din partea elevilor. Eram acasă. O seamă de profesori mi-au fost, în egală măsură, părinți și prieteni. Nu o voi uita niciodată pe doamna Avram Flora, profesoara mea de limba română, de numele căreia se leagă debutul meu literar. În al doilea trimestru al primului an, trebuia să realizăm un caiet de lecturi suplimentare. Eu am venit cu un caiet plin de poezii comentate. Era perioada în care îl studiam singur pe Lucian Blaga. 
— Predau de atât timp și niciun copil nu a venit cu un asemenea caiet. Îți place poezia? Scrii?
— Da…, am răspuns monosilabic. Apoi m-a propus să citesc în cenaclul de pe lângă ziarul „Viața Buzăului”, condus de poetul Puiu Cristea. Așa a început drumul meu literar. Rămân în sufletul meu, cu respect și admirație, profesorii care mi-au conturat destinul: Florin Zaharia, Nicoleta Zaharia, Romeo Iamandi, Orlando Marilena, Vrapciu Nicolae, Trocaru Ionel și mulți alții. Dacă am uitat nume, cu smerenie le cer iertare. Ei rămân în inima mea. Cert este că am avut norocul să întâlnesc dascăli desăvârșiți. Îi voi prețui toată viața. Centenarul unei școli este ca lacrima unei națiuni în căutarea silabei nerostite. Câți tineri au trecut prin această școală nu se mai știe. Cu siguranță, din ceea ce au acumulat aici, au contribuit la dezvoltarea personală și, implicit, a României. O sută de ani. La mulți ani!
Eu oare câți ani am? 

Constantin Marafet